Noutati

ISTORICUL LENTILELOR DE CONTACT

Mărturiile istorice sugerează că ideea lentilelor de contact datează din 1827, fizicianul J. F. Herschel (1792-1871), căutând remediul kiratoconusului și al astigmatismului iregular. În viziunea lui, materialul optim al lentilelor ar fi fost unul cu proprietăți biologice și optice cât mai aproape corneei. El a optat pentru un material gelatinos care, poziționat pe corneea iregulară, ar fi format o suprafață netedă, astfel corectând aparatul optic, însă posibilitățile tehnice de atunci  nu au permis finisarea teoriei.

La  sfârșitul anilor 1880, aproape deodată, dar independent unul de celălalt, trei oftalmologi au reușit elaborarea atât teoretică, cât și practică a lentilei de contact. Ei au ajuns la această soluție cercetând trei boli diferite, dar au avut o idee comună, respectiv cea privind materialul lentilelor, singurul disponibil din acele vremuri pentru acest scop fiind sticla.

A. E. Fick, oftalmolog din Zurich, a realizat corectarea astigmatismului regular prin aplicarea pe cornee a unor „coji din sticlă” sferice. Fick a comandat aceste sticle de ceasornic foarte subțiri, șlefuite cu mare precizie, de la fabrica ZEISS din Jena. „Contactbrille” (ochelari de contact) a avut marginile introduse sub pleoape, iar spațiul dintre suprafața internă a lentilei și cornee era umplut cu lacrimi. În acest strat de lichid corneea dispare din punct de vedere optic , lentila, deci, suplimentează artificial corneea, reasigurând văzul clar.

Tot în 1888,oftalmologul Kalt din Paris a cercetat folosirea lentilelor de contact afocale în caz de keratokonus, dar acestea nu au fost suportate de către pacient.

În 1889, August Muller, profesor al Universității din  Kiev, este cel de-al treilea cercetător cu succes. El a căutat un remediu pentru propria lui boală, o miopie de -14.0 D. A studiat meniscurile din sticlă, apărute mai nou pe piață. Lentilele ZIESS de tip Punctual, precum și celelalte lentile-menisc au garantat o imagine clară, chiar prin marginile lor, dar au persistat dificultățile în cazul dioptriilor mari, respectiv efectul prismatic, desfigurarea prin margini, efectul de micșorare a lentilelor concave, dar și alte probleme chiar și estetice. Doctorandul miop, plecând de la propriile probleme a ajuns la concluzia că lentilele trebuie plasate direct pe cornee, care să se miște împreună cu globul ocular. Handicapul social și profesional l-au determinat să aleagă această metodă drept titlu al lucrării sale de doctorat. Lentilele comandate de el de la opticianul Himmler din Berlin au fost primele lentile sclerale (diametrul:20mm, raza posterioară 8mm, diametrul zonei optice 10mm, raza sclerală posterioară 12mm, capacitatea de refracție:12D). Aceste lentile denumite „HORNHAUTLINSEN” au avut succes din punct de vedere al acuității vizuale, dar nu au avut succes în ceea ce privește tolerabilitatea, fiind extrem de iritante local.

Referitor la iritabilitatea lentilelor, scoicile preparate prin metoda suflării în sticlă de către Adolf Muller au dat rezultate mai bune față de metoda de șlefuire a precursorilor săi. Scoica din sticlă în formă de amigdală a noului ochi artificial era transparentă corespunzător ariei irisului, asigurând o zonă optică. Artistul a preparat scoicile individualizat pentru fiecare client, aplicată pe globul ocular pe o suprafață mai extinsă, realizând astfel o mai uniformă distribuție a presiunii. Un singur client a purtat o astfel de lentilă timp de 20 de ani. Totuși, medicii au avut o reținere față de aceasta, din cauza diametrului prea mare și a protecției optice imperfecte, și, în consecință, prescrierile nu au fost numeroase. Datorită intransparenței lentilelor la margini, examenul medical al suprafeței oculare nu a fost posibil în întregime, iar lentila nu era reproductibilă în caz de spargere.

Un succes considerabil au avut lentilele șlefuite ale otfalmologului Sulzer (1892) din Geneva, acestea fiind comandate de la opticianul Berhiot din Paris pentru corigarea astigmatismului, a opacităților corneene și a keratoconusului, cu mențiunea că doar în două cazuri a avut succes deplin.

În concluzie, atât cercetările privind metoda de șlefuire, cât și cele privind metoda de suflare au eșuat, lentilele șlefuite având proprietăți optice excelente, dar fiind greu de tolerat și invers, o toleranță bună având lentila făcută din sticlă suflată, dar fiind de o calitate optică redusă.

A urmat o perioadă în care s-a încercat combinarea avantajelor acestor două metode.